I.CARTI:
1.CONFLICTUL DINTRE PAGANISM SI CRESTINISM – Conflictul dintre păgânism şi creştinism a fost fără îndoială cel mai feroce conflict religios din istorie, în care două religii s-au distrus atât de mult încât religia antică a fost ştearsă cu desăvârşire din lume.
Incendieri de temple, incendieri de biserici, masacrări reciproce de preoţi ai zeilor sau preoţi creştini; ruguri în care erau omorâţi filosofi antici, creştini omorâţi în arene a făcut parte din arsenalul „poliţelor“ cu care cele două religii le-au plătit adversarilor lor.
Pentru a ne introduce în starea de spirit a vremii să prezentăm două fragmente care prezintă violenţele ambelor tabere.
Tacitus ne exemplifică în Anale masacrele făcute de Nero creştinilor pentru a abate atenţia publică de la incendierea Romei. Cert e un fapt curios. În acest fragment Tacitus vorbeşte despre creştini ca despre un rău al omenirii care a fost totuşi prea crud reprimat.
Iată fragmentul:
„Pentru a înăbuşi zvonurile, Nero a căutat nişte vinovaţi cărora le-a dat cele mai crunte osânde. Pe aceştia norodul îi numea creştini.
Datorită nelegiuirilor lor, creştinii erau urâţi de toată lumea. Hristos căpetenia de la care îşi luaseră numele, fusese osândit pe vremea împăratului Tiberius. Credinţa lui dăunătoare, înăbuşită pentru moment, a început din nou să se răspândească nu numai în Iudeea, locul de obârşie a acestui rău, ci chiar şi în Roma.
De aceea, la început au fost înşfăcaţi creştinii care mărturiseau credinţa făţiş, apoi în urma denunţurilor, o uriaşă mulţime din rândurile lor au fost dovediţi nu atât de arderea Romei, cât a fi nişte fiinţe care urau întreg neamul omenesc. Şi în vreme ce mergeau la moarte, creştinii mai erau şi batjocoriţi în fel şi chip; erau îmbrăcaţi în piei de fiare şi apoi daţi câinilor, ca să-i răpună, sfâşiindu-i, ori erau răstigniţi pe cruce, ori hărăziţi arderii pe rug, iar când se lăsa amurgul, erau arşi de vii în chip de torţe, pentru a se lumina noaptea. Din această pricină, deşi creştinii fuseseră osândiţi ca oameni vinovaţi, care meritaseră cele mai aspre pedepse, totuşi lumea a început să-i compătimească pe cei osândiţi, ca şi cum aceste pedepse nu ar fi fost date înspre interesul obştesc, ci datorită cruzimii unei singure fiinţe: Nero.“
Comentând comportamentul creştinilor Libanius scrie în cartea sa: Pro templis (în favoarea templelor): „Cine sunt distrugătorii templelor noastre? Sunt oameni îmbrăcaţi în negru care mănâncă mai mult decât elefanţii şi care beau până ce obosesc mâna slujitorilor ce le toarnă vinul printre cântece; acest soi de oameni care ascund dezordinile sub o paloare pe care şi-o provoacă graţie diverselor artificii, da, aceştia sunt, o, împărate, cei care, în dispreţul legii totdeauna în vigoare, se aruncă asupra templelor. Se năpustesc asupra templelor înarmaţi cu lemne, pietre ori fier sau numai cu picioarele şi mâinile. Şi, ca şi când ar fi un bun fără stăpân, dărâmă acoperişurile, doboară zidurile, sfarmă idolii, distrug altarele, Preoţilor (antici) le rămâne alegerea între tăcere şi moarte. Odată sfărâmat primul templu, se grăbesc la al doilea şi al treilea şi îngrămădesc trofee peste trofee spre batjocorirea legii. Chiar şi în oraşe îndrăznesc aceasta, dar încă şi mai mult la ţară.“
Conflictul dintre păgânism şi creştinism este o frescă a istoriei, bazată doar pe analiza documentelor vremii. Ea prezintă drama unei religii, cea antică, care a fost ştearsă de pe suprafaţa pământului datorită fanatismului religios. Cartea este şi un semnal de alarmă la adresa intoleranţei religioase de orice fel datorită faptului că orice religie poate avea soarta celei antice.
Nu mai demult decât în zilele noastre fostul regim taliban din Afganistan, trăgea cu tunurile în statuile gigant ale lui Buddha, considerându-le idoli şi reprezentări ale diavolului. Se pare că orice religie intolerantă percepe celelalte religii ca reprezentări ale diavolului care trebuie stârpite cu orice preţ.
Fanatismul, rigiditatea, dogmele respectate până la absurd, intoleranţa, mândria, exclusivismul a făcut să uităm legea divină universală (iubirea aproapelui şi bunătatea faţă de semeni) şi să ne măcelărim între noi în numele unei divinităţi care nu este responsabilă pentru răutăţile noastre.
Titulaturi de genul „aşa mi-a vorbit Dumnezeu: să distrug toţi idolii” consider că nu îşi au rostul într-o lume raţională.
Dintre sfinţi şi martiri trebuie să facem o distincţie între cei care au omorât în numele credinţei (nu există nici o justificare pentru crimă, iar divinitatea nu participă la asemenea acte macabre decât dacă este duh necurat!) cum au fost „Sf. Chiril al Alexandriei care a omorât-o pe filosoafa Hipatia, Sf. Teofil al Antiohiei care a distrus Serapeumul şi cei cu adevărat sfinţi care au împletit dragostea totală şi necondiţionată faţă de om cu dragostea faţă de divinitate! Fără această distincţie murdărim divinitatea cu crimele noastre, cu dogmele şi idolii noştri uitând de semeni şi chiar urându-i. Adevăraţii sfinţi sunt cei care din orice religie văd în fiecare om o parte bună şi încearcă să-l ajute. Ceilalţi sunt doar sfinţi făcuţi de oameni, după calculele politice. Ei sunt străini de divinitate, adevăr, iubire faţă de semeni şi se închină întunericului şi pasiunilor celor mai joase şi mârşave.
Aşadar lectură plăcută… Citește restul acestei intrări »